 anni_rebellaFan RBDDin: where's always sunshine'
Postari: 480
|
|
mersi fetelor:X
am doar 14  )
toamna intru la liceu, sper )
Cap 3: The big Surprize
Londra. Dimineaţa. În taxi. Trafic. Aglomeraţie.
Stăteam cu Robert, pe bancheta din spate. Vorbeam la telefon, stabileam unde să ne înâlnim şi exact la ce oră pentru a face şedinţa foto. Apoi dădeam încă două telefoane, anunţând unde trebuie, că suntem deja în Londra. Eram obosită. Am dormit vreo 3 ore. După 30 de minute pur chin în trafic am ajuns la locul de care mă temeam de la bun început: apartamentul lui Rob.
Clădirea era în regulă. Mi-a fost frică de lucrurile care (probabil) le voi vedea înăuntru. Sau miros. Am tresărit în timp ce-mi luam valiza, cu cea mai mică îndemânare afară din portbagaj. Mi-a trecut prin cap o imagine vizuală cu şobolani, pânze de paianjen şi un cadavru de câine. Mi s.a făcut scârbă. Cred că nu o să intru în apartamentul acela. Mi-am dat seama că mă holbez prea evident la acea clădire doar când Robert mă întreba cu o urmă de sperietură în vocea lui:
-Totul e în regulă?
-Da, doar am un deja-vu.
Mda, deja-vu. El pornea, iar eu îl urmăream cu paşi mici, cu genunchii tremurând. E un exemplu bun al meu, cum se face în doar 16 ore dintr-o imaginaţie bogată o fobie. Sunt iraţională de data asta.
Am ajuns în pragul uşii clădirii. Miros de clătite şi de vanilie umplea tot holul. Până acum e în regulă. Urcam un etaj. Gata, sunt moartă. Aici stă el. A deschis uşa cât clipeai. Mi-am închis ochii şi am murmurat un simplu „Doamne, ajută-mă!”. Sper să fie bine.
Suprizăăă!!!! Alarma din capul meu a început să sune şi mai tare. E un apartament mare, curat şi luminos până la urma urmei. Aproape stăteam cu gura căscată, aşa m-a impresionat.
-Eşti binevenită, spunea apoi îşi arunca geaca de piele pe cuierul de lângă uşă. Am făcut la fel şi eu.
Am observat cu cea mai mare atenţie curăţenia şi absenţa şobolanilor. Am răsuflat uşurată, iar Robert şi-a întors capul. Probabil era prea zgomotoasă răsuflarea mea.
-Avem o oră să ajungem la şedinţă. Deci o instalare rapidă, un duş rapid pentru amândoi, şi incă două telefoane pentru mine. Ce zici?
Se uita la mine amuzat, cum obişnuia, de parcă aş fi zis cea mai mare prostie în viaţa mea. Mi-am dat ochii peste cap apoi m-am strâmbat. De data asta nu se putu abţine. A izbucnit în râs dramatic, dar măcar sincer. Probabil la englezi asta era o poantă. Habar nu am.
-Camera e în dreapta. Fac un duş, tu îţi rezolvi telefoanele, apoi faci şi tu un duş, mai stăm un pic şi plecăm. Bine?
Bine? Aoleu, asta suna de parcă am fi schimbat rolurile! De ce îi trebuie atunci un manager PR, dacă se descurcă singur?
Analizam cu cea mai mare atenţie apartamentul lui şi constatam cu cea mai mare fericire că este un tip puţin dezorganizat însă foarte curat.
După ce am făcut duş, am luat pe mine cel mai sever costum, am făcut cel mai sever machiaj şi cel mai sever coc. Toate acestea pentru că Rob m-a avertizat că mai mult ca sigur o să aibă multe dezaprobări. El venea în jeanşi si o cămaşă. Noroc că jeanşii nu erau prespălaţi şi cămaşa era călcată. Sau cel puţin aşa părea. Tocurile mele mici făceau mult zgomot în holul clădirii, dar spre norocul nostru, nimeni nu se supăra.
Ne-am dus cu o maşină neagră, blindată, până la o clădire imensă, unde eavea loc şedinţa.
-Înainte să-ţi exprimi nemulţumirea.... adică ştii ce? Tu nu zici nimic, dacă nu-ţi place ceva, îmi şopteşti şi-ţi zic ce să spui. Sau eventual vorbesc eu în locul tău. Nu vreau să creadă că nu pui şi tu ceva condiţii, şi aia trebuie să fie bine întemeiat. Înţelegi ce vreau să zic?
Se uita sceptic apoi dădea din cap.
-Bine, deci nu vorbesc fără să-ţi zic ce vreau. Sau mai bine te las pe tine să vorbeşti.
Îmi place că învaţă repede. Însă sunt curioasă cât de repede uită.
Când am ajuns în faţa clădirii, o sumedenie de jurnalişti ne aşteptau la uşă. Nişte body-guarzi ne făceau loc. Apoi îmi primeam „lănţişorul”, care de data asta era albastră, deşi eu de când lucrez în domeniu primeam roşie. Robert nu primea, el se ştie cine e. De fapt nici textul nu era la fel. De data asta era mult mai simplu: „Brittany Taylor, manager PR, Robert Pattinson”. Când eram cu Kim, romane întregi erau scrise pe o bucată mică de hârtie.
Şedinţa în sine a decurs bine. A avut cinci module, din care la patru Robert a avut ceva de comentat sau de adăugat, iar eu, deşteaptă, guralivă şi creativă ce sunt, le-am rezolvat pe toate. De data asta eram mândră de mine, iar Rob mă aprecia. Îl vedeam rânjind spre director, care ardea de nervi pentru că noi aveam dreptate.
Dupămasa am ajuns înapoi, pe la ora 5. eu scriam e-mailuri pe laptop, Rob se uita la televizor, la desene animate şi se amuzea.
Seara am constatat că nu o să fie nici o problemă în legătura locurior de a dormi. Eu am primit camera mare şi spaţioasă iar s-a dovedit că din canapeaua lui Robert se poate face un pat uriaş. Ne uitam cu mare amuzament la o comedie, mâncând floricele şi sorbind vin roşu. Nu se potrivesc, dar pe moment era bine.
Dimineaţa ne trezeam tot pe canapea, cu picioarele înâlcite şi îmbrăţişaţi.
_______________________________________
We always adore the ones who ignore us, and always ingore the ones who adore us!  But I am 
|
|
Sper sa pui cat mai repede NEXT .
< next si bafta la scris:X